Gînduri tapate

            Cînd am cele mai intime gînduri, nu i le pot mărturisi decît...

  Totul apare şi dispare , apare şi ...dispare din nou. Rămîne doar veşnica natură - mama tuturor vietăţilor. Anume ei îi mărturisesc gîndurile cele mai tainice. Dintre toţi prietenii ce mi-a oferit ....dintre stele , ape, plante şi multe altele , am ales să fiu prietenă cu pădurea! La prima vedere ce îmi poate oferi pădurea ? Oare chiar nimic?
  Mirosul ei .... îl ador! mă îmbată ! Pinul tot arde de nerăbdare să îi cuprind tulpina zbîrcita , povestindu-i tot, tot, tot...prin tăcere . Cît de ciudat n-ar părea el înţelege tăcerea la fel ca stejarul, măcieşul şi păpădia. Poate anume de aceia pădurea îmi e atit de apropiată , fiindca cel ce nu ţi-a înţeles niciodată tăcerea, nu-ţi va înţelege nici vorbele.
  În momentele culminante ale vieţii ea e mereu aproape. La culmea fericirii mă urc în cel mai înalt copac, ating cerul , apoi mă dau jos agăţîndu-mă de o rază de lumină. Copacii de jos cu ramurile lor încovoiate sunt mereu gata să mă prindă , de parcă aş fi un prunc .... sau poate un con de brad ?
  Cred că nu e nimic mai plăcut decît să alerg prin iarba deasă, să îmi încîlcesc picioarele în ea , să dau voie gîndurilor să zboare toată pădurea, prin toţi copacii, captivîndu-i cu tăcerea interesantă. E ca şi cum ai vorbi cu o mulţime de oameni în acelaşi timp. Dar e imposibil cu  oamenii , fiecare are treburile, gîndurile şi grijile sale, pe cînd copacii sunt mereu la dispoziţia ta ... chiar si atunci cînd lacrimile te doboară. Da, se întîmplă! Mă doboara şi mă lasa la pămînt , în acea iarbă deasă... Şi cînd lacrimile se contopesc treptat cu roua de pe firele subţiri de verdeaţă, pămîntul îşi potoleşte setea cu ele. Frunzele incep a şopti cuvinte de dor, ce te înalţă, brazii îmi şterg lacrimile , uşor înghimpîndu-mi obrajii şi povestesc o poveste, pe care, probabil , eu singură am inventat-o!