Puţină fantezie ..

Povestirea ce va urma la sigur nu are nimic cu realitatea .. e doar fantezie(poate chiar pre multă şi prea banală), ce s-a născut din propria copilarie.Am scris-o ceva timp în urmă , dar rămîne să fie pe placul meu .  Aş vrea sa cred că unii îşi vor schimba atitudinea faţă de natură  după ce vor citi ! Povestirea impleteşte două teme : Natura si Prietenia . Cu toţii suntem copii naturii ,imi pare rău că unii nu înţeleg ... Iar Prietenia , ea ne face mai puternici , mai încrezuţi si nu contează cine e prietenul tău un om sau un copac ....


                                                   " Copila naturii ..."



  Acum cîţiva ani , printre tulpinele groase ale copacilor , ce îşi împleteau crengile formînd o pădure care se sfîrşeşte la infinit , se strecura o fetiţă mică. Avea părul negru asemenea pămîntului proaspăt arat , ochii ei de un căprui închis aminteau doi cărbuni stinşi , avea pielea albă şi buzele ei ,ce erau de un roşu incredibil, cîntau o melodie cunoscută nimănui . Era Casandra, o minune a naturii , o copilă aparută din nicăieri. Satul din apropierea pădurii spunea că e o sălbatică fără părinţi , şi doar cei ce au avut ocazia să o vadă , ce au putut privi în ochii ei adînci  puteau spune cu siguranţă că e o copilă a naturii, o fiinţă unică şi absolut deosebită.
  Casandra nu iubea oamenii , îi considera falsificaţi, şi lumea lor i se părea brutala şi lipsită de orice frumuseţe. Ea locuia în pădure , adormea în braţele unui stejar bătrîn , căruia i-a dat în curînd numele de Stejărel . El avea grijă de acea copila năstruşnică , doar el era alături de ea şi îi ştia dorinţele şi doar el îi asculta poveştile. Iar cînd norii îşi vărsau lacrimile peste pădure , Stejarel îşi desfăcea  crengile, iar picăturile de ploaie se strecurau încet printre ramuri pînă cădeau pe obrazul Casandrei , acesteia îi plăcea cel mai mult ploaia. Pe cănd se învîrtea valsînd în picăturile de apă ce cădeau din norii grei , ea visa la o altă viaţă, imaginînduşi cum ar fi fost daca ar fi o picatură de ploaie ce cade din albastrul cerului , şi în acele fracţiuni de secundă se simţea fericită . Apoi cînd cerul îşi oprea lacrimile, Casandra invidia picăturile care se strecurau printre despicaturile pămîntului uscat.
  Cu anii ce au trecut , multe s-au schimbat . Casandra , acea fetiţă năstruşnică, devenise acum o fată în toată firea , la fel cu parul negru şi ochi căprui , doar că acum mult mai sclipitori , la fel îngîna acea melodie cunoscută doar ei , iubeşte ploaia şi visează să ajungă un strop de apă. Doar Stejărel nu mai e acelaşi , acum ramurile lui dure aproape că nu mai au frunze , şi doar cînd ploaia mai dă tîrcoale pe aici , rădacinele lui îşi potolesc setea , iar ramurile o pot legăna din nou pe Casandra . Şi trece timpul ...şi Stejărel aproape că nu mai traieşte , nici Casandra nu mai e aceiaşi fără prietenul ei, ce de mică o alinta cu mirosul proaspăt de stejar. Astfel într-o zi calduroasă de vară , cînd soarele tot încălzea iar ploaia nu mai venea prin ospeţi, Stejărel părăsea pădurea prin ultima răsuflare. O singură picătură l-ar fi salvat .... una singura ! dar ploaia refuza să apară .În acea noapte cînd Casandra a adormit în crengile atît de apropiate ei , prin gînd îi trecu toate momentele vieţii , şi se gîndi că dacă s-ar putea transforma într-o picătură de apă pentru al salva pe Stejărel ,ar face-o, oferindu-i astfel puterea de a trăi!
  În urmatoarea dimineaţă Casandra nu mai era în culcuşul ei din copilărie. Dorinţa ei se împlinise , pe o ramură zăcea o picătură de apă , ce se îmbiba in crengile uscate ale copacului. Şi totul prinse la viaţă , Stejărel devenise bogat in frunze , ce bătute de vînt şopteau : " Mulţumesc, copila mea ...."