Noi decidem ce dispoziţie avem

Mă grăbesc să vă povestesc despre peripeţiile mele de astăzi ...

Eram gata să declar începutul zilei ... Oribil !
Deci , dimineaţa m-am trezit tîrziu , am întîrziat la ore , apoi corectorul meu s-a spart si a curs pe mîna mea , pe pantaloni , pe geantă .... peste tot !Eram toata albă şi am umblat aşa tot resul orelor ! După sfîrşirea lecţiilor , eram gata sa plec la antrenamente , ieşind din casă mi-am dat seama că mi-am uitat abonamentul. Ce să fac? eram nevoită să mă întorc şi să-l iau , din aceasta cauză am scapat autobuzul. Bine , bine .... aşteptăm altul ... dar ce să fie şi de data aceasta ? Nu am habar cum s-a întîmplat , dar m-am urcat în autobuzul greşit , datorită căruia am ajuns la destinaţie de două ori mai tîrziu .Fugeam, pentru ca întîrziam la antrenamente şi eram  pe cale să spun că : "Mai rău de atît nu poate fi "  şi  uite că  în acel moment alunec pe gheaţă şi mă trezesc cu un albastru senin în faţa ochilor şi nişte nouraşi ...era clar -am căzut . Nu îmi venea să cred că pot fi atît de căscată .Totuşi am întîrziat, antrenorul meu m-a pedepsit cu un antrenament "DUBLU" , asta însemnînd  două ore de antrenamente în loc de una..... "EXTRAORDINAR" . Două ore au trecut ca zece, eram flămîndă , îngheţată ...Şi de enervata ce eram am intrat in librarie şi mi-am cumparat două cărţi ..apoi chiar am început să mă simt mai bine ... nu îmi mai era foame ... nici frig ... şi nu am întirziat la autobz , ba mai mult de atît ... m-am urcat in autobuzul care trebuia )Eram bine dispusă şi un cavaler de vreo 5 anişori, care stătea în faţa mea în autobuz,mi-a facut nişte poze cu aparatul lui(de jucarie ) de fotografiat. Erau alte emoţii acum şi nu aveau tangenţă cu cele de la începutul zilei !
Cu toate acestea vreau să spun că noi singuri decidem ce dispoziţie avem . Uneori viaţa ne oferă mici surprize , uneori totul pare sa iasă de sub control , si  lucrurile nu sunt aşa cum ne-am plănuit ,dar putem găsi în fiecare situaţie ceva frumos sau amuzant . Cel puţin e mai bine decît sa fim indispuşi toata ziua din cauză ca ..dimineaţa  am cazut din pat ... sau alte chestii !
          Chiar dacă te trezeşti cu faţa la cearşaf , nu e niciodată tîrziu să schimbi atitudinea şi dispoziţia acestei zile :))

Niste imagine fericite cu mine si prietenii mei ) Zimbiti ))

Cine e nimic ?

 Ce am eu , şi ce n-ai tu ...

Eu doar o mamă am , pe tata nu-l simt ...
Eu am doar o dragoste pe pămînt !
Tu,  "om mare" ce ai ?
Mamă ai ?
Raspunde .... ai sau n-ai ?!
Nu ai, mă omule ... nu ai mamă!
Ai doar femei ce-şi tot cată de "treaba "
Mie mama mi-a fost şi tată si frate ,
Ea mii icoana din colţ si înger in spate,
Ea mi-a dat tot ce-a avut şi ce nu ...
Iar acum ce-mi poţi spune tu ?
Tu îmi spui mie ca eu sunt nimic ?
Eu- sunt iubit , tu - microscopic !
Eu am învăţat să iubesc ,cînd tu ai învăţat sa minţi...
Eu ţin in mîini săruturi calde , tu - doar euro fierbinţi !
Mie îmi plac romaniţele şi mîinele reci ... ale lui ...
Ţie ce-ţi place ...?
Stai ! nu tre' să-mi spui !
Mi-am dat seama deja ...
Nu-ţi place nimic ....doar însuşi persoana ta !
Eu un prieten am, măi frate ... unu şi atit !
Tu ai doar o sticlă şi-un portofel bîhlit .
Pe mine acasa m-aşteaptă un frate , şi-o sora , şi-o mama , o floare ...
Pe tine te-aşteapta ..... Dolarii ???
Si eu sunt nimic ? O , nu !
Nimicul eşti tu ...
Şi acuma ce-mi faci .. mă ucizi , mă tai , mă baţi ?
E tot atit , eu am zis ce am vrut ...
Iar tu eşti un simplu om de lut !

Se compară ?  

                               Tu decizi ...

                                                  

Gînduri tapate

            Cînd am cele mai intime gînduri, nu i le pot mărturisi decît...

  Totul apare şi dispare , apare şi ...dispare din nou. Rămîne doar veşnica natură - mama tuturor vietăţilor. Anume ei îi mărturisesc gîndurile cele mai tainice. Dintre toţi prietenii ce mi-a oferit ....dintre stele , ape, plante şi multe altele , am ales să fiu prietenă cu pădurea! La prima vedere ce îmi poate oferi pădurea ? Oare chiar nimic?
  Mirosul ei .... îl ador! mă îmbată ! Pinul tot arde de nerăbdare să îi cuprind tulpina zbîrcita , povestindu-i tot, tot, tot...prin tăcere . Cît de ciudat n-ar părea el înţelege tăcerea la fel ca stejarul, măcieşul şi păpădia. Poate anume de aceia pădurea îmi e atit de apropiată , fiindca cel ce nu ţi-a înţeles niciodată tăcerea, nu-ţi va înţelege nici vorbele.
  În momentele culminante ale vieţii ea e mereu aproape. La culmea fericirii mă urc în cel mai înalt copac, ating cerul , apoi mă dau jos agăţîndu-mă de o rază de lumină. Copacii de jos cu ramurile lor încovoiate sunt mereu gata să mă prindă , de parcă aş fi un prunc .... sau poate un con de brad ?
  Cred că nu e nimic mai plăcut decît să alerg prin iarba deasă, să îmi încîlcesc picioarele în ea , să dau voie gîndurilor să zboare toată pădurea, prin toţi copacii, captivîndu-i cu tăcerea interesantă. E ca şi cum ai vorbi cu o mulţime de oameni în acelaşi timp. Dar e imposibil cu  oamenii , fiecare are treburile, gîndurile şi grijile sale, pe cînd copacii sunt mereu la dispoziţia ta ... chiar si atunci cînd lacrimile te doboară. Da, se întîmplă! Mă doboara şi mă lasa la pămînt , în acea iarbă deasă... Şi cînd lacrimile se contopesc treptat cu roua de pe firele subţiri de verdeaţă, pămîntul îşi potoleşte setea cu ele. Frunzele incep a şopti cuvinte de dor, ce te înalţă, brazii îmi şterg lacrimile , uşor înghimpîndu-mi obrajii şi povestesc o poveste, pe care, probabil , eu singură am inventat-o!

 

  

E orfan ...

Desigur e greu să te gîndeşti la alţii cînd problemele proprii îţi ocupă tot creierul , dar oricum  nu eşti tu cel mai nenorocit de pe Pămînt , crede-mă ! Cineva e mai puţin fericit, mai puţin iubit , mai puţin bogat  ca tine ! Mica povestire ce urmează e anume pentru acei ce cred ca au o viaţă prea grea !

" E  orfan "

   

   Văzusem adineaori un copil ... nu mi-a atras atenţia , doar îl văzusem. Ochii lui ... nici nu se vedeau ! Dacă am topi zăpezile din munţii Himalaya, ar părea puţină în comparaţie cu lacrimile ce zăceau in ochii lui. Era orfan...
   Pe firele lungi de păr se ţineau strîns agăţate bucăţi  împietrite de sînge. Pe faţa lui sură avea julituri mari , mîinele erau lungi ...sau probabil păreau aşa din cauza minecelor prea lungi ale hainelor prea mari ! Gleznele  picioarelor erau dezgolite, fiindcă pantalonii zdrenţuroşi acopereau doar o parte a gambei, şi atît.

   Îşi scufunda palmele în albul zăpezii pentru a lăsa  în ea acumularea de sînge şi praf de pe mîinele lui .Vesta lui aproape că o lua vîntul , pentru că nu avea nasturi ...s-or fi pierdut la fel ca visurile şi dorinţele bietului copil . Doar un nasture necăjit se mai ţinea de un oarecare fir mărunt de aţă ... era pe cale şi acela să se rupă şi sa se rostogolească undeva , de parca dorea şi el sa fugă de la sărmanul copil , să-l gasească cineva , să-l coase la o haină scumpă ... visa şi el ....nasturele cela la o viaţă mai bună , dar nu a fost să fie. Probabil, erau legaţi prin nefericire cu acel fir mărunt de aţă ,nasturele şi băiatul !

   Avea doar un nasture şi doar o dorinţă, se putea citi clar din privirile reci ale lui că nu mîncase demult ceva . Toţi treceau  pe alături fără griji , sătui , cu multe gînduri, mulţi nasturi şi multe dorinţe ce se vor realiza în curînd. O bătrînică se făcu că scăpă întîmplător o coajă de pîine tare lîngă băiat, şi merse mai departe . Şi uite că s-a micşorat volumul lacrimilor din ochii lui ... ce bine că s-a micşorat pentru că credeam că au îngheţat de la gerul de afara formînd un fel de lentila neclară . A schiţat un fel de zîmbet şi puse coaja în buzunarul vestei ... "Pentru zile negre" se  putea citi din privirile lui. 

Puţină fantezie ..

Povestirea ce va urma la sigur nu are nimic cu realitatea .. e doar fantezie(poate chiar pre multă şi prea banală), ce s-a născut din propria copilarie.Am scris-o ceva timp în urmă , dar rămîne să fie pe placul meu .  Aş vrea sa cred că unii îşi vor schimba atitudinea faţă de natură  după ce vor citi ! Povestirea impleteşte două teme : Natura si Prietenia . Cu toţii suntem copii naturii ,imi pare rău că unii nu înţeleg ... Iar Prietenia , ea ne face mai puternici , mai încrezuţi si nu contează cine e prietenul tău un om sau un copac ....


                                                   " Copila naturii ..."



  Acum cîţiva ani , printre tulpinele groase ale copacilor , ce îşi împleteau crengile formînd o pădure care se sfîrşeşte la infinit , se strecura o fetiţă mică. Avea părul negru asemenea pămîntului proaspăt arat , ochii ei de un căprui închis aminteau doi cărbuni stinşi , avea pielea albă şi buzele ei ,ce erau de un roşu incredibil, cîntau o melodie cunoscută nimănui . Era Casandra, o minune a naturii , o copilă aparută din nicăieri. Satul din apropierea pădurii spunea că e o sălbatică fără părinţi , şi doar cei ce au avut ocazia să o vadă , ce au putut privi în ochii ei adînci  puteau spune cu siguranţă că e o copilă a naturii, o fiinţă unică şi absolut deosebită.
  Casandra nu iubea oamenii , îi considera falsificaţi, şi lumea lor i se părea brutala şi lipsită de orice frumuseţe. Ea locuia în pădure , adormea în braţele unui stejar bătrîn , căruia i-a dat în curînd numele de Stejărel . El avea grijă de acea copila năstruşnică , doar el era alături de ea şi îi ştia dorinţele şi doar el îi asculta poveştile. Iar cînd norii îşi vărsau lacrimile peste pădure , Stejarel îşi desfăcea  crengile, iar picăturile de ploaie se strecurau încet printre ramuri pînă cădeau pe obrazul Casandrei , acesteia îi plăcea cel mai mult ploaia. Pe cănd se învîrtea valsînd în picăturile de apă ce cădeau din norii grei , ea visa la o altă viaţă, imaginînduşi cum ar fi fost daca ar fi o picatură de ploaie ce cade din albastrul cerului , şi în acele fracţiuni de secundă se simţea fericită . Apoi cînd cerul îşi oprea lacrimile, Casandra invidia picăturile care se strecurau printre despicaturile pămîntului uscat.
  Cu anii ce au trecut , multe s-au schimbat . Casandra , acea fetiţă năstruşnică, devenise acum o fată în toată firea , la fel cu parul negru şi ochi căprui , doar că acum mult mai sclipitori , la fel îngîna acea melodie cunoscută doar ei , iubeşte ploaia şi visează să ajungă un strop de apă. Doar Stejărel nu mai e acelaşi , acum ramurile lui dure aproape că nu mai au frunze , şi doar cînd ploaia mai dă tîrcoale pe aici , rădacinele lui îşi potolesc setea , iar ramurile o pot legăna din nou pe Casandra . Şi trece timpul ...şi Stejărel aproape că nu mai traieşte , nici Casandra nu mai e aceiaşi fără prietenul ei, ce de mică o alinta cu mirosul proaspăt de stejar. Astfel într-o zi calduroasă de vară , cînd soarele tot încălzea iar ploaia nu mai venea prin ospeţi, Stejărel părăsea pădurea prin ultima răsuflare. O singură picătură l-ar fi salvat .... una singura ! dar ploaia refuza să apară .În acea noapte cînd Casandra a adormit în crengile atît de apropiate ei , prin gînd îi trecu toate momentele vieţii , şi se gîndi că dacă s-ar putea transforma într-o picătură de apă pentru al salva pe Stejărel ,ar face-o, oferindu-i astfel puterea de a trăi!
  În urmatoarea dimineaţă Casandra nu mai era în culcuşul ei din copilărie. Dorinţa ei se împlinise , pe o ramură zăcea o picătură de apă , ce se îmbiba in crengile uscate ale copacului. Şi totul prinse la viaţă , Stejărel devenise bogat in frunze , ce bătute de vînt şopteau : " Mulţumesc, copila mea ...."

O pagină din amintiri ...

Mica compunere ce va urma e scrisă in 2009-2010 , nici nu ţin minte exact cînd , dar de ea ma leaga amintiri frumoase . Vreau să o public chiar daca nu e  perfectă ..... nici nu vreau să fie perfectă ,fiindca ea oglindeşte gîndurile mele anume din acea perioada de timp. Deci ..

                                          " O altfel de dimineaţă"


   Azi dimineaţă soarele a făcut ca de obicei ochişori , s-a ridicat de după dealurile întunecate, treptat luminîndu- le, s-a oprit lînga fereastra mea şi lumina lui orbitor de aurie m-a mîngîiat , spunîndu-mi ca s-a început o nouă zi . Ziua aceasta e altfel, mă simt fericită, simt din nou nevoia să trăiesc , sunt plina de energie, care tot caută sa iasa din mine şi să se risipească peste tot . Oriunde unde e bine , unde preţuiesc bunatatea şi dragostea , ducînd în acele locuri o particică din mine . Probabil una din acele părţi va ajunge şi pînă la tine, iţi va netezi părul zburlit ca în fiecare dimineaţă , şi astfel se vor deschide pleoapele tale şi pupilele tale vor capta lumina soarelui cu bucurie . Apoi , acea bucaţică sufletească se va vîrcoli mult prin cămeruţa ta , negăsindu-şi locuşorul potrivit . Pîna la urmă găsindu-l în inima ta , şi va sta acolo .... cu timpul va încolţi , dar va înflori doar atunci cînd  salutul tău va avea in subtext un te iubesc ...


Ceva poze de pe atunci ...

"Nu e nimic mai preţios ca Fericirea"

Aş vrea ca oamenii să nu se complexeze aşa din cauza vieţii, fiindcă oricum nu ies vii din ea ! După părerea mea ea trebuie trăita, nu judecată ! Şi cel mai  bun leac,pentru cei ce judeca prea mult e Fericirea , cred eu. Pentru a fi fericit , in primul rînd nu trebuie să uităm ce ne face fericit.... orice sau oricine,ce ne pictează un zîmbet merită preţuit!
Fericirea ! Pentru diferite persoane e diferita ! Ploaie , caii, primii fulgi , coacerea cireşelor , primul sărut , un BMW, un buchet de romaniţe, o carte , prietenii, micuţii cîini .... şi inca multe "stări de agregare" ale Fericirii! Alege-ţi cazul tău , ţine-te de el şi fii fericit !